Brațele mele sunt pline. Inima, și mai mult
Sunt dimineți în care mă trezesc cu două mânuțe mici care-mi caută fața și cu un pupic pe obraz de la fratele mai mare. Nu-mi trebuie ceas deșteptător. Ilie și Andrei au grijă de asta. În fiecare zi, viața mea se reconfigurează în jurul lor – și nu mă plâng. Ba din contră: am inima plină.
Andrei – începutul drumului
Andrei m-a făcut tată. M-a învățat ce înseamnă răbdarea, joaca, epuizarea și iubirea necondiționată. Cu el am descoperit primele nopți nedormite, primele îngrijorări, dar și cele mai sincere hohote de râs. Îi place să alerge, să se cațere, să întrebe „de ce?” de zeci de ori pe zi. E un băiețel curios și blând, care își apără frățiorul mai mic cu o naturalețe care mă uimește.
Ilie – surpriza blândă și luminoasă
Ilie a venit ca o rază caldă, când deja credeam că știu cum e să fii tată. Mi-a arătat cât de diferit poate fi totul – un alt ritm, un alt fel de a plânge, de a râde, de a descoperi lumea. E liniștit, atent și cu un zâmbet care dezarmează. Îi place să se joace cu fratele lui și să se cuibărească în brațe, acolo unde simte că e lumea întreagă.
Viața de data analist sau cum biroul de pe balcon a fost invadat
Cândva, aveam un birou improvizat pe balcon. Și, surpriză, încă îl am! Teoretic, e spațiul meu de lucru. Practic? Uneori e teren de joacă. Alteori, garaj pentru mașinuțele lui Andrei. Iar în cele mai bune zile, rămâne locul unde îmi țin cafeaua și speranța că voi lucra… cândva.
Andrei consideră că tastatura mea e un teren de joacă premium. Mouse-ul e o mașină de curse. Iar prezentările pentru clienți devin instantaneu „desene cu tati pe fundal”.
Încerc să finalizez un raport important, el mă strigă să-i construiesc un turn din perne. Îi spun că am de lucrat, el îmi aduce o pernă în cap și zice: „Hai, tati, construiește!”
Ilie, de partea cealaltă, se târâie tacticos până la balcon și se uită la mine cu ochii lui mari și blânzi, de parcă îmi spune fără cuvinte: „E momentul pentru brațe, tati, nu pentru date.” Și, sincer, cum să reziști?
Adevărul e că, în lumea mea de data analist, cel mai complex dashboard rămâne tot acela în care încerc să jonglez între deadline-uri, pampersi, calcule și cățărători de nivel avansat.
Dar sincer? E cel mai frumos haos din lume.
Și totuși, superputerea stă la ea
Recent, Ilie a avut câteva probleme de sănătate, iar eu am rămas cu Andrei. Credeam că voi reuși să mai lucrez seara sau să prind câteva ore de liniște dimineața. Ce glumă bună! Andrei doarme noaptea târziu și se trezește la prima oră, plin de energie, cu zeci de idei de joacă și o mie de întrebări. Zilele acelea m-au epuizat.
Și atunci am realizat, încă o dată, ce forță uriașă are mama lor.
Ea reușește să fie acolo pentru amândoi, zi după zi, cu răbdare, cu iubire, cu grijă, chiar și când n-are timp nici să-și bea cafeaua caldă. Zilele se epuizează, nopțile sunt scurte, dar ea continuă. Iar eu, deși lucrez până noaptea târziu, simt că ceea ce face ea e uneori mai greu decât orice deadline sau prezentare.
E ușor să spui „mamă”, dar greu să cuprinzi în cuvântul ăsta toată munca nevăzută, toate îmbrățișările oferite la timp, toate momentele în care își pune pe pauză viața, ca să le facă lor loc.
Cum zice vorba aia populară? Mamă să ai, dar… mamă să nu fii.
Pentru că numai o mamă știe cât e de greu. Și tot ea face să pară ușor.
Dincolo de cifre și cuvinte….
Poate, într-o zi, veți citi rândurile astea, băieții mei.
Și veți ști cât de mult v-a iubit tatăl vostru.
Cât de mult v-a iubit și mama voastră.
Voi sunteți forța mea.
Sunt un om mai bun, mai răbdător și mai puternic datorită vouă.
Chiar dacă uneori mi-e greu și obosit, iubirea voastră îmi dă curajul să merg mai departe.
Zi de zi, pas cu pas.
